Cum să-ţi stăpâneşti destinul

 

de James Allen 

 

Capitolul 1

Faptele, Caracterul şi Destinul

 

Niciodată n-a existat şi nici nu va exista o credinţă atât de larg răspândită precum cea în Soartă sau Destin, care prevede că o Putere enigmatică şi veşnică împarte binele atât indivizilor, cât şi popoarelor, după legi ştiute numai de ea.

 

Această credinţă a apărut ca urmare a unei îndelungi observări a faptelor vieţii.

 

Oamenii sunt conştienţi că există anumite evenimente pe care nu le pot controla şi nici nu au puterea de a le evita. Naşterea şi moartea, spre exemplu, sunt inevitabile şi multe alte întâmplări ale vieţii par la fel de imposibil de evitat. Oamenii luptă şi fac toate eforturile posibile pentru atingerea anumitor scopuri, dar treptat devin conştienţi de Puterea care există dincolo de ei, şi care pare să râdă uneori de eforturile lor mărunte şi de fructele acestor eforturi. Şi pe măsură ce omul avansează în viaţă, învaţă să se subordoneze, mai mult sau mai puţin, acestei atotstăpânitoare Puteri, pe care nu o înţeleg, dar ale cărei efecte le percep în ei înşişi şi în lumea din jurul lor, şi pe care o denumesc în variate feluri: Dumnezeu, Providenţă, Soartă, Destin etc.

 

Persoanele contemplative, cum ar fi poeţii şi filosofii, se retrag în afara tumultului vieţii pentru a urmări felul în care misterioasa Putere pare, pe de-o parte să-şi răsfeţe favoriţii, iar pe de altă parte să-şi zdrobească victimele, fără vreo referinţă dacă cei în cauză merită sau nu toate acestea. Marii poeţi, în special dramaturgii, au reprezentat această Putere în operele lor, aşa cum au văzut-o ei în natură. Dramaturgii greci şi cei romani îşi descriu eroii ca având preştiinţă de soarta lor şi încercând să scape de ea; dar cu cât încearcă să se implice orbeşte pe ei înşişi într-o serie de consecinţe, acestea le aduc înapoi exact ceea ce ei caută să evite. Personajele lui Shakespeare, pe de altă parte, sunt reprezentate, ca şi în natură, fără vreo preştiinţă (cu excepţia unei anumite forme de presentiment) privind destinul lor. Astfel, potrivit acestor poeţi, chiar dacă omul îşi cunoaşte soarta sau nu, el nu i se poate sustrage, şi fiecare act de-al său, conştient sau inconştient, îl va purta în cele din urmă mai aproape de ea.

Poezia lui Omar Khayam, „Mâna Ascunsă”, este expresia vie a ideii de Soartă:

 

„O Mână-Ascunsă scrie şi merge mai departe.

Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte,

N-o vor îndupleca-o să şteargă vre un rând.

Nici lacrimile toate n-or şterge vreun cuvânt.”

 

Astfel, oameni de toate naţiile şi din toate timpurile au experimentat, de-a lungul vieţii lor, acţiunile invincibilei Puteri a Legii, în ziua de azi această experienţă fiind cristalizată într-un proverb foarte concis:

 

„Omul propune, Dumnezeu dispune!”

 

Dar cu toate acestea, există şi o credinţă contradictorie, la fel de larg răspândită, potrivit căreia omul este pe deplin responsabil de alegerea propriului destin.

 

Toate învăţăturile morale sunt o afirmare a libertăţii omului de a-şi alege cursul vieţii şi de a-şi modela destinul. Răbdarea şi efortul său neobosite în atingerea scopului dorit reprezintă declaraţii ale conştientizării libertăţii şi puterii sale. Această dublă experienţă, pe de o parte a sorţii, pe de altă parte a libertăţii de alegere, a dat naştere la interminabile controverse între adepţii fatalismului şi cei ai liberului arbitru – controversă care a renăscut recent sub termenul de „Determinism versus Liberul Arbitru”. Între aceste două extreme aparent contradictorii există întotdeauna şi o cale de mijloc, o balanţă a dreptăţii, o lege a compensaţiei, care include ambele extreme, fără a putea afirma că una sau alta sunt adevărate, şi care aduce armonie în amândouă taberele; şi această cale de mijloc este punctul unde cele două extreme se întâlnesc.

 

Adevărul, prin natura sa, nu poate fi partizan, el împăcând ambele extreme; şi astfel, în chestiunea avută în vedere, există o „înţelegere de aur”, care aduce Soarta şi Libertatea de alegere într-o strânsă relaţie, în care, într-adevăr, ambele sunt fapte incontenstabile ale vieţii umane, două aspecte ale unei legi centrale, care se unifică îmbrăţişând ambele principii, sub numele de Legea Cauzalităţii.

 

Cauzalitatea morală solicită atât Soarta, cât şi Liberul arbitru, atât responsabilitatea individuală, cât şi predestinarea individului, căci legea cauzei trebuie să fie urmată de o lege a efectului, iar cauza şi efectul sunt întotdeauna egale; cauzele, atât în viaţa materială cât şi în minte, trebuie să fie mereu echilibrate, pentru eternitate. Astfel, se poate spune că fiecare efect a fost dinainte ordonat, dar de puterea predeterminată a cauzei şi nu de mâna nevăzută a unei voinţe arbitrare.

 

Şi astfel omul se regăseşte pe sine într-un lanţ al cauzalităţii. Viaţa sa este formată din cauze şi efecte. Ceea ce seamănă, aceea va culege. Fiecare act al său este o cauză ce va fi urmată, într-un echilibru perfect, de un efect egal. El poate alege cauza (acesta fiind Liberul arbitru), dar nu poate alege ori evita efectul ei (aceasta fiind Soarta); astfel, Liberul arbitru arată puterea de a iniţia cauzele, iar Destinul implicarea în efectele lor.  Prin urmare, e adevărat că omul e predestinat unui anumit sfârşit, dar el însuşi (fie că ştie sau nu asta) este cel care şi-l scrie; binele sau răul de care nu scapă sunt aduse către el de propriile-i fapte şi acţiuni.

 

Unii spun că omul nu este responsabil de faptele sale, că acestea sunt efecte ale caracterului său şi că el nu poartă responsabilitatea caracterului, bun sau rău, acesta fiindu-i dat la naştere. În cazul în care caracterul a fost „dăruit” la naştere şi acest lucru ar fi adevărat, atunci n-ar mai exista nici o lege morală şi nu s-ar mai preda nimic despre moralitate; caracterul nu este însă predestinat, el evoluează; el este, cu adevărat, efectul, produsul legii moralei, fiind urmarea directă a faptelor omului. Caracterul este rezultatul acumulării de fapte pe care omul le face de-a lungul întregii sale vieţi.

 

Omul este făuritorul propriilor fapte; ca atare, el este făuritorul propriului caracter; şi dacă el îşi făureşte faptele şi caracterul, atunci el este cel care-şi toarnă şi îşi modelează propriul destin. El deţine puterea de a-şi modifica şi schimba propriile fapte şi de fiecare dată când acţionează îşi modifică şi caracterul, şi odată cu modificarea carcaterului său în bine sau în rău, îşi stabileşte un nou destin: unul dezastruos sau unul benefic, în concordanţă cu natura faptelor sale. Caracterul este destinul însuşi; fiind o combinaţie de fapte, poartă în sine rezultatele acelor fapte. Aceste rezultate stau ascunse aidoma unor seminţe morale în brazdele întunecate ale caracterului, aşteptându-şi anotimpul în care să germineze, să crească şi să rodească.

 

Lucrurile care i se întâmplă unui om sunt reflecţiile propriului sine; destinul care îl urmăreşte şi de care simte că nu poate scăpa, indiferent ce eforturi ar face sau ce rugăciuni ar spune, este neobositul rezultat al faptelor sale greşite; aceste binecuvântări sau blesteme care vin către el neinvitate sunt ecourile reverberate ale sunetelor pe care el însuşi le-a trimis de la el.

 

Asta înseamnă să cunoşti Legea Perfectă, care lucrează prin şi deasupra tuturor lucrurilor; să cunoşti Justiţia Perfectă, care operează şi ajustează tot ce omul întreprinde, cea care îi permite omului bun să-şi iubească duşmanii şi să se ridice deasupra urii, resentimentelor şi plângerilor de tot felul; pentru că el ştie că tot ce vine către el, atunci când e înconjurat de persecutori, vine pentru că duşmanii săi sunt instrumentele oarbe ale rezultatelor faptelor sale; şi nu-i blamează în nici un fel, ci, cu calm, îşi primeşte facturile şi îşi plăteşte, plin de răbdare, datoriile morale.

 

Şi nu doar că îşi plăteşte datoriile, ci are grijă să nu mai contracteze şi altele. În timp ce îşi scade contul cu fapte rele, îşi creşte contul cu fapte bune. Şi îşi plăteşte toate păcatele, unul după altul, înfruntând răul până când toate suferinţele încetează.

 

Acum hai să analizăm cum funcţionează Legea într-un caz particular în care faptele sunt cele care scriu caracterul şi destinul. Pentru început, priveşte prezentul, căci el este, în totalitate, sinteza trecutului; rezultatul net a tot ceea ce un om a gândit şi a făcut se află în el însuşi. Remarcăm adesea că uneori omul bun eşuează, iar cel fără de scrupule prosperă – fapt ce pare a crea o distanţă între rezultatele în viaţă şi morală – şi din această cauză mulţi oameni neagă funcţionarea acestei Legi, ajungând până într-acolo încât să declare că e nedrept să prosperi.

 

Cu toate acestea, Legea morală există şi nu poate fi alterată sau subminată de nişte simple concluzii superficiale. Ce trebuie să ne amintim mereu este că omul e supus schimbării, că e o fiinţă aflată în permanentă evoluţie. Omul bun nu a fost întotdeauna bun, iar cel rău nu a fost mereu un om rău. Chiar şi în viaţa pe care o cunoşti, au existat, în foarte multe cazuri, un om care acum e drept şi a fost nedrept; unul care dă acum dovadă de bunătate, dar cândva a fost plin de cruzime; cineva care acum e pur, dar a fost cândva impur. De cealaltă parte, au existat, într-un mare număr de cazuri, un om care e nedrept acum, dar cândva a fost drept; unul care demonstrează cruzime, deşi cândva a demonstrat blândeţe; un om care e impur acum, dar a fost un om pur.

 

Individul care acum e bun, dar se confruntă, totuşi, cu griji de tot felul, seceră rezultatele seminţelor rele pe care le-a însămânţat în trecut; mai târziu va ajunge să culeagă rezultatele fericite ale seminţelor bune pe care le plantează acum, când totul pare să meargă rău în viaţa sa.

 

Caracterul este fixat de obiceiurile din mintea noastră, rezultatele de faptele din viaţa noastră. O acţiune repetată de un mare număr de ori devine inconştientă, devine un automatism, o acţiune care pare a se repeta fără nici un efort din partea celui care o face, astfel încât este aproape imposibil să nu acţionezi astfel, pentru că, în cele din urmă, ea se transformă într-o caracteristică mentală personală.

 

Să luăm exemplul unui bărbat sărac, în căutare de lucru. E cât se poate de cinstit şi serios. Vrea doar să muncească, dar nu găseşte nicăieri de lucru. Îşi dă permanent silinţa, însă continuă să eşueze. Unde e dreptatea divină în această situaţie?

 

A fost însă o vreme în viaţa acestui om, în care avea de lucru din plin. Dar el s-a simţit împovărat de acea muncă şi a început să tragă chiulul, dorindu-şi să-i fie cât mai uşor. Şi a pornit să se gândească tot mai des cât de bine i-ar fi dacă n-ar mai avea nimic de făcut...

 

Dorinţa i-a fost împlinită, însă fructul pe care şi-l dorea cu atâta ardoare, despre care crezuse că e atât de dulce, s-a transformat în cenuşă amară în gura lui. Condiţia spre care a ţintit, pe care a chemat-o către el, de a nu avea nimic de făcut, i-a fost îndeplinită, dar l-a obligat să rămână acolo până când îşi va învăţa foarte bine lecţia. Şi cu siguranţă va învăţa că a trata lucrurile cu uşurinţă este degradant pentru o fiinţă umană, că a nu face nimic este condiţia care atrage după sine toate nenorocirile dintr-o viaţă de om. Şi mai presus de toate va învăţa că munca este cel mai nobil şi binecuvântat lucru lăsat nouă pe pământ. Dorinţele şi faptele sale trecute l-au adus unde a ajuns, însă dorinţa lui de acum, de a găsi de lucru, neîncetata lui căutare asiduă, îi va aduce, în mod sigur, cât de curând, rezultate binefăcătoare.

 

Atâta vreme cât nu-şi va mai dori lenea, condiţia sa prezentă o va alunga de la sine, iar efectul acestui lucru va duce la obţinerea unui loc de muncă. Şi dacă întreaga lui minte va fi concentrată asupra muncii, dorind-o mai presus de orice altceva, atunci va fi de-a dreptul copleşit de ea; va veni către el din toate părţile şi va ajunge să prospere în tot ceea ce face.

 

Şi de nu va pricepe Legea Cauzei şi Efectului, se va întreba cum se face că munca vine spre el fără să o mai caute, în timp ce alţii, care o caută cu înverşunare, nu reuşesc să o obţină?

 

Nimic nu vine neinvitat în viaţa omului; căci unde există umbră, există şi substanţă.

 

Ceea ce vine către individ este produsul propriilor sale fapte. O activitate plină de entuziasm va duce la clădirea unei afaceri puternice şi la un profit remarcabil, pe când o muncă neglijentă, făcută de mântuială, cu angajaţi ursuzi şi leneşi, va distruge orice afacere şi va evapora tot profitul. Astfel, toate condiţiile variate din viaţa noastră, aşa cum le vedem noi, sunt destine provocate de gândurile şi faptele fiecărui individ. Şi cu cât există o mai mare varietate de caractere, cu atât va exista o mai mare varietate de fapte, ori bune, ori rele.

 

Căci precum un individ culege ce seamănă, tot aşa şi o naţiune, creată dintr-o comuniune de indivizi, va culege ce seamănă acei indivizi. Naţiunile devin măreţe atunci când liderii lor sunt oameni şi decad atunci când cei care le conduc îşi pierd omenia. Cei care sunt la putere, buni sau răi, nu fac decât să reflecte gândirea întregii naţiuni. Mare va fi pacea şi prosperitatea unei naţiuni atunci când cei care o conduc dau dovadă de o înaltă educaţie, integritate şi caracter, căci vor îndruma energiile acelei naţii spre cultură şi dezvoltarea caracterului, ştiut fiind că numai prin educaţie, integritate şi caracter nobil poate o ţară să continue să prospere.

 

Deasupra a tot şi a toate se află însă Legea cea Mare, plină de calm, infailibilă, dreaptă, oferind tuturor indivizilor posibilitatea să-şi ţeasă propria existenţă cu propriile lor mâini. Viaţa întreagă e o şcoală mare, menită să dezvolte caracterul. Şi fie că o face prin vrajbă ori prin luptă, prin viciu ori virtute, prin succes sau prin eşec, prin toate la un loc, o face spre a oferi, încet dar sigur, lecţiile finale ale înţelepciunii.

 

(Extras din CD-ul audio in doua volume Cum sa-ti stapanesti destinul, de James Allen, disponibil pe www.selfcoach.ro)

 

ATENTIE!

Material aflat sub protectia Legii Drepturilor de Autor. Copierea si distribuirea sa, sub orice forma si cu orice mijloace, fara permisiunea scrisa a detinatorului de copyright - SELF COACH SYSTEMS ROMANIA - reprezinta incalcarea Legii Drepturilor de Autor si se pedepseste conform acesteia.