Un volum cu un titlu (evident, intenționat) surprinzător, „Lupi și mere stricate”, publică în această vară (2019) Pompilian Tofilescu la editura bucureșteană PAVCON. O carte cuprinzând povestiri scrise înainte și după 1989, mai ales la Craiova. Pompilian Tofilescu reușește prin această primă apariție editorială să ne uimească, să ne încânte, să ofere imaginației cititorului un joc înalt de trăiri și simboluri în poveștile sale ciudate, criptice, cu trimiteri către monștri sacri ai literaturii fantastice sau științifico-fantastice, oscilând între aerul gotic al unui Lovecraft și o ciudată nostalgie ce voalează ușor atmosfera multora dintre povestiri, o nostalgie întâlnită adesea în povestirile lui Bradbury sau Klein și pe care n-am mai găsit-o în operele altor scriitori români de science fiction cu excepția regretatului Mihai Grămescu.

Într-adevăr, unele dintre proze te duc cu gândul la acel „Aporisticon” despre care mulți au afirmat că e cu atât mai literar cu cât e mai puțin science fiction. Dar ce este, la urma urmei, science-fictionul ca să nu-l considerăm o mare literatură? „Lupi și mere stricate” e pe alocuri un mănunchi de metafore, iar modul în care sunt alăturate uneori poate să șocheze, creind perspective uimitoare:

    ”Un miros acru i se lovi greţos de sinusuri şi-i căzu, ca un pietroi aruncat în fântână, în plămâni. Îi trecu apoi în artere, îmbibându-se în sânge, se prefăcu într-o limbă imensă, moale, roşie, îi linse inima, creierul, fibrele musculare dizolvându-le în scuipatul otravă, sângele intrat în erecţie, corpul gelatinos străpunse podeaua gelatinoasă, gălbuie, tremurătoare, eşti o piftie rub, un căcat şi-o piftie, angstrom lângă angstrom pereţii venelor i se transformară în uşicioc-cioc-închise” sau: „Alcătuită din plăci uriaşe, îmbinate ca într-un puzzle, replică ridicată de om a plăcilor continentale, folosind lanţurile muntoase drept coloane şi contraforturi, învârtindu-se odată cu Pământul şi reprezentând cel mai nou înveliş al său, platforma adăpostea de multe secole, pe ambele feţe ale sale, două societăţi complet diferite, amândouă încremenite într-un etern imobilism social şi într-o continuă pierdere. Amândouă ajutând trecerea timpului să mărească prăpastia care le despărţea”. 

    Autorul e un stilist care, în ciuda deosebitelor teme abordate, își menține unitatea și-și păstrează suflul, cadența, de-a lungul întregului volum. Forță narativă e conferită de o prestanță excelentă a frazei, adesea foarte lungă, fără să devină totuși sufocantă și care aduce aminte de stilul propriu anumitor autori sudamericani. În ale locuri, Pompilian Tofilescu preferă expozee frizând posmodernismul, ca, de exemplu, în povestirea ZBOR ÎNCHIS ÎNTR-O COAJĂ DE OU, sau în „Lupi și mere stricate”, ce dă titlul volumului, creind întortocheate planuri paralele despre a căror realitate nu poți avea nicio certitudine. Apoi răsar elemente de imagine demne de condeiul unui Borges și care par desprinse din „Cartea de nisip” a acestuia:

    „Oprind râsetele și frânturile de conversaţie, amuţind clinchetul cristalurilor și tânguitul muzicii un orologiu nevăzut porni să bată înfundat cele douăsprezece lovituri ale miezului nopţii. De parcă însăși inima ascunsă a castelului pulsase marcând începutul primei ore a existenţei sale. Și odată cu miezul nopţii apăru în mijlocul invitaţilor săi Prinţul. Înalt, palid, cu ochii arzând, părea o fantomă a unor vremuri pe care oamenii de acum nu reușeau decât s-o maimuţărească. — E adevărat că orologiul care tocmai s-a auzit e zidit în temelia casei? întrebă în șoaptă unul dintre invitaţi, adresându-se glasurilor cu care se conversase toată seara, încercând să verifice adevărul unui zvon pe care vechi legende îl născuseră în imaginaţia de acum a oamenilor. Suspendată în tăcerea dintre bătăile inimii castelului și intrarea Prinţului, întrebarea sună nefiresc de puternic la impactul cu aerul îngheţat. — Aproape adevărat, răspunse Prinţul. Pentru că până acum câteva momente nu eram încă sigur că există. Și pentru că acest castel a fost proiectat ca un labirint în care fiecare încăpere întârzie timpul, iar în locul în jurul căruia a fost construit, la început nu a existat decât o mașinărie programată să se autodistrugă apoi să autocreeze ceva care să măsoare timpul... atunci când timpul va ajunge acolo.”

    Dar textele lui Tofilescu sunt plurivalente și greu de încadrat într-un curent literar. Ele oscilează între duritate, inclusiv a limbajului unde cuvintele vulgare nu sunt deloc ocolite și atmosfera diafană, ușor nostalgică a altora, o tânjire spre imaginarul care se lasă descoperit cu greutate, pas cu pas: „Și chiar era mai frumoasă acum, limpede și tremurătoare, plutind parcă pe suprafaţa unei ape, se îneacă Luna, constată speriat și sări hotărât să o scape. Rămâi cu bine tu, Marie, da, e bine cum am început, trebuie să plec, nici măcar nu se mai miră că pornise să urce încet, ca pe o scară nevăzută, piciorul i se înfipse în masa colcăitoare de jivine ce i se înnodaseră sub tălpi, ca pe o plită mă arde talpa, împrejur noaptea înghiţise lacomă totul, doar câteva ţăndări și o pată mirifică de galben, prea departe sau poate prea strălucitoare pentru dinţi-i murdari, rămăsese.” 

    Povestirile devin partituri în care viciul devine ingenuu iar candoarea se transformă în perversitate. Acțiunile și personajele sunt atemporale, spațiul în care se petrec lucrurile nu are prea multe tangențe cu spațiul real, e mereu o altă și altă lume ca un joc al oglinzilor mai mult sau mai puțin mincinoase: „Gândurile prinseră a brăzda cu irizări luminoase camera, văzu vălul căzut de pânză și copilul ce privea speriat oglinda ce începuse să se înnegureze. Ştia toate aceste imagini şi nu îl mai distra nici faptul că reușea să le anticipeze cu o fracţiune de secundă. Văzu chipul copilului, perceput în desfăşurarea acestui vis ca find propriul chip, închegându-se în apele tulburi ale oglinzii. Apoi căzu pradă memoriei”. 

    Explicația imaginii survine când, peste două pagini, personajul își analizează existența: „Îşi imagină cochilia imensă de sticlă în care se izolase; interiorul: fotolii şi canapele adânci, roboţi, săbii medievale, sisteme sofisticate de control, blănuri de animale pe podele, ordinatoare, bucăţi desperecheate de mobilă stil, un amestec haotic de prezent, trecut, şi foarte trecut, de viitor nu, era conştient că pentru el viitorul încetase de mult să mai existe. Apoi exteriorul: turnul în vârful căruia se afla instalată cochilia. Oraşul imens, fără oameni, străzile năpădite de vegetaţie, colinele ce se înghesuiau în marginea metropolei, foarte departe pădurea în care simţea prezenţa fremătând de ură a răzvrătiţilor şi veghind totul, spaţiul imens şi înspăimântător”. 

     Metafora oglinzii e, în cele din urmă, o cheie a întregului volum în care toate personajele evoluează egocentric, aflându-se într-o continuă și disperată căutare a eului. 

    Germeni de mit rescris apar în povestiri ca, de exemplu, „Rogul”; un fel de Biblie rescrisă și reorganizată, în alte povestiri cum ar fi „Și el o ridică în palme spre cer”, „Primul cuvânt” sau „Mana”. Fac deliciu trimiterile explicite la membri ai fandomului, mai ales craioveni, ca în povestirea „O viață de artist”, dar care apar, mai puțin explicit și în altele dintre povestiri. Dar poate că aventura scrierii acestei cărți merită rezumată într-o frază și, gândindu-mă la asta, am constatat că o făcuse deja chiar autorul: 

    ”Întâmplările acestei povești, al cărei umil și norocos martor am fost, s-au petrecut pe o planetă îndepărtată pe care tu, dragă cititorule, o știi poate din călătoriile pe care le-ai întreprins – cu trupul sau cu gândul – și într-un timp faţă de care acum ești ori mai tânăr, ori mai bătrân, ori nenăscut, ori mort, ori – de ce nu? – contemporan”...

 

Cartea poate fi comandată de aici:

http://pavcon.ro/product_info.php?products_id=502